ADULTII PUN
LACATE
Baiatul meu
s-a intors acasa. Nu imi place
muzica rock pentru ca nu o inteleg. Sunt mai mult mama reggaeton. Dar iubesc generatia tanara si apartenenta
lor la aceste curente.
Draga Calin... Nu stiu cand ai crescut, sau cand ai
inceput sa iubesti muzica rock. Te-am luat cu mine departe, in mijlocul Europei
sa iti deschid aripile. Pentru ca am putut si asa am crezut ca e bine.
Ai incercat de atatea ori sa ma educi cand
imi trimiteai link-uri cu muzica ta preferata. Imi chinuiai urechile dar ce
mult imi placea ca ma considerai totusi o potentiala mama care rezoneaza la
rock.
Ce mult imi placea sa te aud razand online
in camera ta din Luxembourg cu prietenii ramasi in Romania ascultand( ce-i
drept cam tare pentru vecinii conservatori luxemburghezi) …rock…
Ce mult am admirat( dar ce greu mi-a fost)
decizia ta sa te intorci acolo, printre prietenii care ti-au lipsit 3 ani de
zile. Te-am incurajat joi seara de
departe sa pleci din Galati in Bucuresti. Sa te distrezi cu prietenii la
lansarea albumului.
Suntem o generatie de adulti mai speriata
ca voi. Pentru ca nu stim cum sa va sfatuim, cum sa va dam sentimentul de
siguranta. Asta ne omoara pe dinauntru.
Stii obsesia mea ciudata…cat ai fost mic
voiam sa cresti sa ai mainile mari sa te aperi de pericole. Acum ai mainile
unui tanar de 18 ani, nici mai mari, nici mai mici ca ale altora. Dar cum sa te
aperi de incendiu?
Nu are nicio noima marimea mainilor. Nimic
nu are noima. E doar destin. Si e dureros sa stii ca tot adultii sunt
responsabili pentru asta.
Adulti au fost cei care au organizat
concertul, adulti sunt si cei care au dat aprobari de functionare a unor
cluburi in catacombe pentru ca e cool si ieftin pentru intreprinzatorii de azi,
aparuti peste noaptea ultimului deceniu.
Un adult a pus lacatul pe usa aia….altfel ce
sens are sa pui lacat generatiei care vrea sa fie libera?
Stiu ca sunteti debusolati in cautarea
drumului, dar e normal. Ati crescut intre timp…si tu, si Octav, si Mircea care
a scris articolul de mai jos. Incet incet o sa aveti voi cheile. NU PUNETI
LACATE NICAIERI in drumul vostru.
Uneori suntem mai speriati ca voi, dar am
vazut pe ecranul mic al unui telefon de ultima generatie( deh…incercam sa tinem
pasul cu voi…sa avem sansa unui mesaj pe Viber: “Mama…sunt ok”) ca v-ati
descurcat. Cu maini mari sau mici…v-ati mobilizat macar cu sticle cu apa si
taxiuri sa ajutati victimele.
Suntem cicalitori, dar cum sa explici
golul din interior si senzatia de panica ce se inghesuie spre tiroida cand te
uiti la un ecran sa vezi: mama, tata…sunt
bine…
Sunt una din mamele norocoase. Baiatul meu
s-a intors acasa. A ales in noaptea aia un alt club. O parte din prieteni au
fost in infern.
Dumnezeu sa ii odihneasca pe toti cei care
au sfarsit tragic.
Azi port geaca de piele, neagra. Nu stiu
ce altceva sa mai fac.
Pompilia Anghel, mama lui Calin.
Avand in vedere ca aproape toti vecinii meu sunt portughezi iar eu par romanca pe teritoriu petangez, citind articolul de mai
jos, deduc ca sunt in pericol de a fi cucerita pe considerente istorice.
